Meniu pentru copii de peste 4 ani
Cu 8 luni în urmă
miercuri, 13 aprilie 2011
luni, 4 octombrie 2010
luni, 5 iulie 2010
duminică, 31 ianuarie 2010
duminică, 24 ianuarie 2010
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
skip to main |
skip to sidebar
Loading...
blogul lui Petrut
PROPOLISUL
Albinele produc propolis ca mijloc de apărare împotriva microbilor, a mucegaiurilor, pentru mumificarea într-un înveliş a intruşilor stupului, care sunt omorâţi de albine (cum ar fi alte insecte sau şoareci), proces ce nu permite putrezirea lor.
Propolisul mai este folosit (de către albine) pentru căptuşirea pereţilor stupului cu un strat lucios, etanş, care nu permite formarea curenţilor de aer. Acţiunea sa este antimicotică, bactericidă şi bacteriostatică, fapt ce previne îmbolnăvirea albinelor.
Este un produs de digestie al albinelor şi este cules de pe cel puţin 20 de specii de arbori, în special de pe mugurii de plop şi de arin, de pe frunzele, mugurii şi scoarţa coniferelor şi a plopilor, a salicaceelor (sălcii) şi a prunilor. Materiile răşinoase astfel culese sunt amestecate de albine cu secreţii salivare şi ceară.
Producerea propolisului se face în acelaşi timp cu cea a mierii şi se realizează de către albine specializate, în zilele călduroase, când temperatura este mai mare de 20°C, moment în care acesta devine plastic. De la un stup se poate recolta o cantitate de 100 - 400 g de propolis, în funcţie de regiune.
Propolisul se prezintă ca o masă lipicioasă de culoare variabilă între verde, maro şi negru, având miros aromat de răşini şi balsamuri. Este solubil în alcool şi eter şi greu solubil în apă. Greutatea specifică este de 1,112 -1,136 g/cm³. Punctul de topire este situat între 70 - 120 °C. La temperatura de 37 °C se înmoaie, iar la temperaturi scăzute este casant.
Propolisul este compus din răşini vegetale, balsam de diferite compoziţii, ceară, uleiuri eterice, fier, microelemente - cupru, zinc, mangan, cobalt-, la care se adaugă polen, flavonoide, secreţii ale glandelor salivare ale albinelor.
Compoziţia chimică reprezintă un amestec de substanţe, în special: derivaţii flavonici, acidul ferulic (activ contra germenilor Gram pozitiv şi Gram negativ), ceruri, aminoacizi, balsamuri, fermenţi, microelemente (siliciu, magneziu, cupru, molibden, arsen, staniu, aluminiu, vanadiu, wolfram, fier, aur, iridiu, calciu, cadmiu, cobalt, stronţiu), substanţe antibiotice, răşini, acizi aromatici, acizi. Compoziţia propolisului variază în funcţie de specia vegetală de pe care s-a cules, dar, în medie, acesta conţine 55% răşini şi balsamuri, 30% ceruri şi 10% uleiuri eterice, proporţii care sunt asemănătoare pentru orice fel de propolis.
Datorită proprietăţilor sale antivirale, antitoxice şi antiinflamatorii, propolisul se foloseşte şi în medicaţia umană. Studiile moderne privitoare la proprietăţile acestui preparat natural i-au uimit pe oamenii de ştiinţă: nu mai puţin de 21 de bacterii, 9 specii de ciuperci parazite, 30 de tipuri de virusuri (incluzând şi varietăţile lor) sunt distruse de către propolis, care este cel mai puternic medicament antiinfecţios cunoscut. Eficienţa sa a fost demonstrată în cel puţin de 200 de afecţiuni, fiind un bun stimulator al refacerii ţesuturilor afectate de răni, tăieturi şi, mai ales, arsuri, degerături. Este foarte util în vindecarea rănilor produse cu arme de foc, precum şi în cicatrizarea operaţiilor. Propolisul vindecă mucoasa bucală şi înlătură sângerările gingiilor. Balsamul de propolis protejează împotriva radiaţiilor Roentgen şi de altă natură.
Propolisul mai este folosit (de către albine) pentru căptuşirea pereţilor stupului cu un strat lucios, etanş, care nu permite formarea curenţilor de aer. Acţiunea sa este antimicotică, bactericidă şi bacteriostatică, fapt ce previne îmbolnăvirea albinelor.
Este un produs de digestie al albinelor şi este cules de pe cel puţin 20 de specii de arbori, în special de pe mugurii de plop şi de arin, de pe frunzele, mugurii şi scoarţa coniferelor şi a plopilor, a salicaceelor (sălcii) şi a prunilor. Materiile răşinoase astfel culese sunt amestecate de albine cu secreţii salivare şi ceară.
Producerea propolisului se face în acelaşi timp cu cea a mierii şi se realizează de către albine specializate, în zilele călduroase, când temperatura este mai mare de 20°C, moment în care acesta devine plastic. De la un stup se poate recolta o cantitate de 100 - 400 g de propolis, în funcţie de regiune.
Propolisul se prezintă ca o masă lipicioasă de culoare variabilă între verde, maro şi negru, având miros aromat de răşini şi balsamuri. Este solubil în alcool şi eter şi greu solubil în apă. Greutatea specifică este de 1,112 -1,136 g/cm³. Punctul de topire este situat între 70 - 120 °C. La temperatura de 37 °C se înmoaie, iar la temperaturi scăzute este casant.
Propolisul este compus din răşini vegetale, balsam de diferite compoziţii, ceară, uleiuri eterice, fier, microelemente - cupru, zinc, mangan, cobalt-, la care se adaugă polen, flavonoide, secreţii ale glandelor salivare ale albinelor.
Compoziţia chimică reprezintă un amestec de substanţe, în special: derivaţii flavonici, acidul ferulic (activ contra germenilor Gram pozitiv şi Gram negativ), ceruri, aminoacizi, balsamuri, fermenţi, microelemente (siliciu, magneziu, cupru, molibden, arsen, staniu, aluminiu, vanadiu, wolfram, fier, aur, iridiu, calciu, cadmiu, cobalt, stronţiu), substanţe antibiotice, răşini, acizi aromatici, acizi. Compoziţia propolisului variază în funcţie de specia vegetală de pe care s-a cules, dar, în medie, acesta conţine 55% răşini şi balsamuri, 30% ceruri şi 10% uleiuri eterice, proporţii care sunt asemănătoare pentru orice fel de propolis.
Datorită proprietăţilor sale antivirale, antitoxice şi antiinflamatorii, propolisul se foloseşte şi în medicaţia umană. Studiile moderne privitoare la proprietăţile acestui preparat natural i-au uimit pe oamenii de ştiinţă: nu mai puţin de 21 de bacterii, 9 specii de ciuperci parazite, 30 de tipuri de virusuri (incluzând şi varietăţile lor) sunt distruse de către propolis, care este cel mai puternic medicament antiinfecţios cunoscut. Eficienţa sa a fost demonstrată în cel puţin de 200 de afecţiuni, fiind un bun stimulator al refacerii ţesuturilor afectate de răni, tăieturi şi, mai ales, arsuri, degerături. Este foarte util în vindecarea rănilor produse cu arme de foc, precum şi în cicatrizarea operaţiilor. Propolisul vindecă mucoasa bucală şi înlătură sângerările gingiilor. Balsamul de propolis protejează împotriva radiaţiilor Roentgen şi de altă natură.
M I E R E A
Mierea (din latină melem; în greacă μελιττα înseamnă "albină") este un produs apicol obţinut prin transformarea şi prelucrarea nectarului sau manei de către albine şi depozitat în celulele fagurilor pentru a constitui hrana populaţiei din stup. Obţinerea mierii este scopul principal al apiculturii din prezent şi din trecut.
Mierea de albine a fost prima substanţă dulce folosită de om, fiind preţuită în special de preoţi în cadrul diverselor ritualuri. Există suficiente mărturii că în civilizaţiile antice mierea era folosită, printre altele, la prepararea unei băuturi alcoolice la care se adăuga polen şi levuri din faguri, însă, cele mai vechi documente referitoare la miere sunt două fragmente scrise în limba sumeriană.
Clasificare
După provenienţă:
- miere de flori, (florală), provenită din prelucrarea nectarului şi polenului cules de albine din florile plantelor melifere,
- miere de mană, (extraflorală), provenită de pe alte părţi ale plantei, în afară de flori; poate fi de origine animală sau vegetală.
După speciile de plante melifere de la care albinele au adunat nectarul:
- miere monofloră, provenită integral, (sau în mare parte), din nectarul florilor unei singure specii: (salcâm, tei, floarea soarelui, mentă)
- miere polifloră, provenită din prelucrarea unui amestec de nectar de la florile mai multor specii de plante.
După modul de obţinere:
- în faguri (se livrează în faguri),
- scursă liber din faguri ,
- extrasă cu ajutorul centrifugii ,
- obţinută prin presarea fagurilor ,
- topită (fagurii sunt încălziţi).
După consistenţă:
- lichidă (fluidă),
- cristalizată (zaharisită).
După culoare: - incoloră, galben-deschisă, aurie, verzuie, brună sau roşcată.
După aromă, diversele sorturi de miere, se apreciază prin miros şi degustare, indicându-se denumirea speciei de plante din care provin.
La clasificare se mai poate lua în considerare şi: compoziţia chimică, puritatea, puterea calorică.
Proprietăţi fizice
Mierea este un aliment cu gust dulce şi parfumat, cu aspect semifluid, vâscos sau cristalizat şi culoare specifică, având un conţinut mare de zaharuri şi substanţe minerale, vitamine, enzime, acizi organici.
Culoarea. În raport cu substanţele colorate care se găsesc în nectar şi care sunt pigmenţi vegetali-caroten, clorofilă, xantofilă- culoarea mierii diferă de la incolor până la neagră. La mierea de nectar predomină culoarea galbenă. Mierea strânsă la începutul primăverii are o culoare de un galben viu, până la portocaliu. Cu timpul, mierea îşi pierde culoarea iniţială, de obicei se închide la culoare, iar în timpul cristalizării se deschide.
Producerea mierii
Producerea mierii de către albine este un proces complex de transformare a materiei prime în miere, începând cu recoltarea şi terminându-se cu căpăcirea celulelor din faguri. Albinele lucrătoare recoltează nectarul sau mana cu ajutorul aparatului bucal (trompa) şi le înmagazinează un timp în guşă, unde sunt amestecate cu salivă, iar la sosire transferă conţinutul zaharat albinelor din stup, care îl prelucrează în continuare, până se obţine produsul finit.
Valoarea alimentară şi dietetică
Valoarea alimentară a mierii constă în primul rând în bogăţia ei în zaharuri (70-80%), din acest punct de vedere, fiind un aliment energetic prin excelenţă. Majoritatea zaharurilor din miere sunt zaharuri simple, (glucoză şi fructoză), care nu mai necesită o prelucrare specială prin digestie, fiind direct asimilate şi arse complet, până la stadiul de bioxid de carbon şi apă, eliberând energie în toate etapele de descompunere prin care trec. Un gram de zaharuri din miere eliberează ca şi zahărul de sfeclă: 4,1 calorii, dar (spre deosebire de zahăr), această energie este pusă în totalitate la dispoziţia organismului, astfel că mierea este un aliment uşor asimilat şi digerabil. Deosebirea esenţială a mierii de albine de zahărul comercial constă în conţinutul său ridicat în unele substanţe nezaharoase (microelemente, enzime, acizi organici şi vitamine), care îşi exercită efectul pozitiv atât prin acţiunea de reglare a unor funcţii importante ale organismului, dar şi contribuind la conferirea calităţilor gustative specifice ("gust de miere"). Atât aspectul, culoarea, consistenţa şi gustul fac din miere un aliment mult apreciat, dar mai ales aroma sa specifică, datorită conţinutului în uleiuri eterice (volatile), parfumul mierii fiind identic cu parfumul florilor din care provine..
Valoarea terapeutică a mierii
Mierea de albine nu are doar calităţi nutritive ci, în urma studiilor, s-a demonstrat că are şi o acţiune terapeutică eficientă, ce se exercită atât asupra afecţiunilor digestive, cât şi în afecţiunile hepato-biliare, cardio-vasculare, respiratorii, afecţiuni ale sistemului nervos, ale aparatului urinar, în bolile de nutriţie şi cele infecţioase, în afecţiunile sanguine şi în cele cutanate.
Cu toate calităţile sale preţioase, mierea are şi contraindicaţii pentru pacienţii care suferă de obezitate, diabet zaharat, tulburări glicoregulatorii, insuficienţă pancreatică exocrină şi pentru pacienţii gastrectomizaţi, cât şi în anumite tulburări alergice.
Indicaţiile apiterapice vor fi făcute numai de către medicul specialist, ca la orice medicament, iar tratamentele vor fi aplicate sub directa sa supraveghere, avându-se în vedere acţiunile farmaco-fiziologice generale şi specifice ale produsului apiterapic, starea pacientului şi evoluţia bolii.
Mierea de albine a fost prima substanţă dulce folosită de om, fiind preţuită în special de preoţi în cadrul diverselor ritualuri. Există suficiente mărturii că în civilizaţiile antice mierea era folosită, printre altele, la prepararea unei băuturi alcoolice la care se adăuga polen şi levuri din faguri, însă, cele mai vechi documente referitoare la miere sunt două fragmente scrise în limba sumeriană.
Clasificare
După provenienţă:
- miere de flori, (florală), provenită din prelucrarea nectarului şi polenului cules de albine din florile plantelor melifere,
- miere de mană, (extraflorală), provenită de pe alte părţi ale plantei, în afară de flori; poate fi de origine animală sau vegetală.
După speciile de plante melifere de la care albinele au adunat nectarul:
- miere monofloră, provenită integral, (sau în mare parte), din nectarul florilor unei singure specii: (salcâm, tei, floarea soarelui, mentă)
- miere polifloră, provenită din prelucrarea unui amestec de nectar de la florile mai multor specii de plante.
După modul de obţinere:
- în faguri (se livrează în faguri),
- scursă liber din faguri ,
- extrasă cu ajutorul centrifugii ,
- obţinută prin presarea fagurilor ,
- topită (fagurii sunt încălziţi).
După consistenţă:
- lichidă (fluidă),
- cristalizată (zaharisită).
După culoare: - incoloră, galben-deschisă, aurie, verzuie, brună sau roşcată.
După aromă, diversele sorturi de miere, se apreciază prin miros şi degustare, indicându-se denumirea speciei de plante din care provin.
La clasificare se mai poate lua în considerare şi: compoziţia chimică, puritatea, puterea calorică.
Proprietăţi fizice
Mierea este un aliment cu gust dulce şi parfumat, cu aspect semifluid, vâscos sau cristalizat şi culoare specifică, având un conţinut mare de zaharuri şi substanţe minerale, vitamine, enzime, acizi organici.
Culoarea. În raport cu substanţele colorate care se găsesc în nectar şi care sunt pigmenţi vegetali-caroten, clorofilă, xantofilă- culoarea mierii diferă de la incolor până la neagră. La mierea de nectar predomină culoarea galbenă. Mierea strânsă la începutul primăverii are o culoare de un galben viu, până la portocaliu. Cu timpul, mierea îşi pierde culoarea iniţială, de obicei se închide la culoare, iar în timpul cristalizării se deschide.
Producerea mierii
Producerea mierii de către albine este un proces complex de transformare a materiei prime în miere, începând cu recoltarea şi terminându-se cu căpăcirea celulelor din faguri. Albinele lucrătoare recoltează nectarul sau mana cu ajutorul aparatului bucal (trompa) şi le înmagazinează un timp în guşă, unde sunt amestecate cu salivă, iar la sosire transferă conţinutul zaharat albinelor din stup, care îl prelucrează în continuare, până se obţine produsul finit.
Valoarea alimentară şi dietetică
Valoarea alimentară a mierii constă în primul rând în bogăţia ei în zaharuri (70-80%), din acest punct de vedere, fiind un aliment energetic prin excelenţă. Majoritatea zaharurilor din miere sunt zaharuri simple, (glucoză şi fructoză), care nu mai necesită o prelucrare specială prin digestie, fiind direct asimilate şi arse complet, până la stadiul de bioxid de carbon şi apă, eliberând energie în toate etapele de descompunere prin care trec. Un gram de zaharuri din miere eliberează ca şi zahărul de sfeclă: 4,1 calorii, dar (spre deosebire de zahăr), această energie este pusă în totalitate la dispoziţia organismului, astfel că mierea este un aliment uşor asimilat şi digerabil. Deosebirea esenţială a mierii de albine de zahărul comercial constă în conţinutul său ridicat în unele substanţe nezaharoase (microelemente, enzime, acizi organici şi vitamine), care îşi exercită efectul pozitiv atât prin acţiunea de reglare a unor funcţii importante ale organismului, dar şi contribuind la conferirea calităţilor gustative specifice ("gust de miere"). Atât aspectul, culoarea, consistenţa şi gustul fac din miere un aliment mult apreciat, dar mai ales aroma sa specifică, datorită conţinutului în uleiuri eterice (volatile), parfumul mierii fiind identic cu parfumul florilor din care provine..
Valoarea terapeutică a mierii
Mierea de albine nu are doar calităţi nutritive ci, în urma studiilor, s-a demonstrat că are şi o acţiune terapeutică eficientă, ce se exercită atât asupra afecţiunilor digestive, cât şi în afecţiunile hepato-biliare, cardio-vasculare, respiratorii, afecţiuni ale sistemului nervos, ale aparatului urinar, în bolile de nutriţie şi cele infecţioase, în afecţiunile sanguine şi în cele cutanate.
Cu toate calităţile sale preţioase, mierea are şi contraindicaţii pentru pacienţii care suferă de obezitate, diabet zaharat, tulburări glicoregulatorii, insuficienţă pancreatică exocrină şi pentru pacienţii gastrectomizaţi, cât şi în anumite tulburări alergice.
Indicaţiile apiterapice vor fi făcute numai de către medicul specialist, ca la orice medicament, iar tratamentele vor fi aplicate sub directa sa supraveghere, avându-se în vedere acţiunile farmaco-fiziologice generale şi specifice ale produsului apiterapic, starea pacientului şi evoluţia bolii.